OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ȘI VARĂ
La 2 Febr. – „întâmpinarea Domnului” – „ziua ursului” – dacă era soare şi ursul îşi vedea umbra, continua iarna.
În perioada 1-8 martie erau „zilele babelor”: cele bune aduceau zile însorite, iar cele rele zile înnorate, cu vânt şi zăpadă, în 9 martie la Sf. 40 de Mucenici se dădeau colaci de pomană.
La 25 martie – „Bunavestire” (Blagoveştenia) – se făceau „turce” (gogoşi) sau colaci şi se găteau mâncăruri din carne de peşte. Se dădea pomană pentru morţi.
La Sf. Toader (prima sâmbătă din Postul Mare) nu se lucra seara şl nici în următoarele trei seri, fiindcă era credinţa că vin „caii lui Sîntoader” şi îi vor pedepsi pe cei care nu respectă acest lucru. Se spunea că aceşti cai aveau o înfăţişare ciudată (aveau cap de om şi purtau cizme); dacă cineva lucra totuşi în aceste seri, trebuia să întoarcă imediat toate farfuriile şi oalele din casă cu faţa în jos pentru a nu fi strivit de aceşti cai. La această sărbătoare se fierbea grâu (colivă) şi se dădea de pomană pentru morţi.
Primăvara se făceau focuri, mai ales în Postul Mare (în Joia Patimilor) pentru invocarea spiritelor bune, protectoare ale celor dragi dispăruţi. În sâmbăta Paştilor se face foc şi se priveghează (nu se doarme în seara înainte de învierea Domnului).
La Rusalii fetele împleteau coroniţe din spice de grâu şi flori de câmp, pe care le dădeau feciorilor să le ducă preotului pentru sfinţire şl erau legate apoi la steagurile bisericeşti (la „prapori”),
La sărbătoarea Floriilor porţile caselor erau frumos împodobite cu ramuri de salcie, la Rusalii cu crenguţe de stejar sau tei, iar la Sf. Gheorghe (când era hramul bisericesc) cu spice verzi de grâu – toate sfinţite în biserică şi dăruite de preot sătenilor, după Sfânta slujbă de sărbători.
A doua zi de Sf. Paşte, după slujba din biserică se mergea cu crucea la cimitir şi preotul oficia o slujbă pentru pomenirea rnorţilor. Sătenii duceau de pomană colaci şi ouă roşii. De Rusalii se făceau slujbe pentru îndreptarea vremii.
De la Paşte la Paștile Mici săptămâna luminată; se spunea că toţi cei care mor atunci vor ajunge în rai. De la Paşte la înălţarea Domnului salutul era „Christos a înviat!” apoi până la Rusalii „Christos s-a înălţat!”,
Atât în Postul Crăciunului cât şl în Postul Paștelui se făceau şezători la care se adunau neamuri şi vecini şl depănau amintiri, interpretând colinde sau vechi cântece populare; femeile ţeseau la războaie casnice, torceau din calerul de lână sau fuiorul de cânepă ori brodau frumoasele costume naţionale.
Încântătoare erau şi petrecerile la sărbători (baluri, serate), mai ales la Crăciun, Sf. Gheorghe (ia hramul bisericesc) şi la Paşte, când veneau la noi în comună şi invitaţi din alte localităţi (Igriş, Saravale, Satu-Mare, Felnac, Semlac). Nunţile se făceau în „câşlegi (înainte de Postul Mare), vara sau toamna.
La nunţi şi la sărbători uliţele răsunau de cântece din căruțe împodobite cu „cilimuri” (cuverturi) şi trase de 2 sau 4 cai, cu clopoţei şi ciucuri de lână colorată la căpăstru. (Iarna, săniile cu zurgălăi înveseleau atmosfera liniştită a satului). Sătenii purtau frumoasele lor costume populare, dând petrecerilor un farmec deosebit, deschizând parcă din tablourile lui Grigorescu ori din versurile lui Coşbuc:
„Treceau rădvanele cu cai
Pe netede poteci de plai”
„La tot rădvanul patru cai
Ba patru sori.”
Neasemuit de frumoase erau şi cântecele populare ce se auzeau vara pe holdele aurite, la adunatul recoltei (seceriş, cosit), aidoma versurilor coşbuciene:
„În lan erau feciori şi fete/Şi toţi cântau o doină-n cor/ Juca viaţa-n ochii lor/Şi vântul le juca în plete.”
Vara, pentru invocarea ploii fetele se îmbrăcau Paparude şi cântau: „Paparudă – rudă, vino de ne udă…”, iar gazda arunca apă peste ele şi le dădea bani; femeile, după ce spălau pâinea proaspăt scoasă din cuptor, aruncau apa spre streaşina casei pentru alungarea secetei.
La „Sânziene” (24 iunie) se făceau cununiţe din aceste flori, care erau agăţate apoi la porţile caselor.
La Sf. Petru – 29 iunie – „Sînpetru” – se dădeau pomană colaci şi mere din noua recoltă („mere de Sînpetru”).
ALTE RITURI
La construirea caselor se aşeza la temelie un ban în fiecare colţ şi se sacrifica o vietate din gospodărie (de obicei o pasăre) care se încorpora în temelie, cu credinţa că astfel construcţia va dura şi va fi ferită de rele. Când se ajungea la acoperiş, se lega de lăteţi un pomişor sau o ramură împodobită cu fâşii de pânză colorată sau cu baticuri, iar meşterii închinau câte un pahar de răchie pentru norocul gospodăriei.
În zilele de joi, de la Paşte la Rusalii, nu se lucra (cusut, ţesut), nici în Joia Mare, nici la jumătatea Postului Mare.
Pentru înlăturarea bolilor din gospodărie se stingeau tăciuni în vatră şi se „descânta de deochi”.
Se păstra în casă apă sfinţită, busuioc, tămâie şi usturoi la ferestre, pentru a feri gospodăria de rele.
Mulţi români participau şi la sărbătorile populare ale locuitorilor de alte naţionalităţi din comună: de ex. la „Kirchweih” (sărbătoare tradiţională a germanilor, numiţi în Banat şvabi).
Farmecul acestor obiceiuri şi tradiţii populare va dăinui peste vreme prin generaţiile tinere, expresie a legăturii trecut – prezent, istorie – contemporanietate, în străvechea noastră aşezare bănăţeană din Valea Mureşului.