File din istoria comunei noastre! Spicuiri din monografia comunei Secusigiu!

Un moment inedit în istoria comunei Secusigiu îl reprezintă descoperirea tezaurului de monede republicane romane aflate într-un vas de lut în punctul „Gropile de la Morminţii Borconilor” din Secusigiu.
Monedele, în număr de 23, datează din perioada 214-77 î.e.n. Interesantă este, însă, descoperirea acestui tezaur de către localnicii din Secusigiu: „În aprilie 1936, lângă sat, în locul Gropile de la morminţii Borconilor, pe când extrăgeau lut pentru baterea zidului unei case, ţăranii Gheorghe Ruian, Moise Făgeanu – zis Bagea – Lazăr Petcov, Pavel Ilie, Gheorghe Munteanu ş.a. au scos la iveală un vas plin cu monede din argint, pe care le-au împărţit între ei. De asemenea, zidarul Nicolae Keller, a găsit mai multe monede în pământul adus de acolo. Plutonierul de jandarmi Ioan Iovan a confiscat câte o monedă de la Pavel Ilie şi Moise Făgean, două de la Lazăr Petcov şi „un pumn” de la Gheorghe Ruian, motivând că le va trimite la Muzeul Banatului din Timişoara, unde după o lună nu ajunseseră. Între timp, plutonierul a fost mutat şef de post în satul Pordeanu. La insistenţele lui Ioachim Miloia, inspectoratul judeţean de jandarmi ia măsuri şi trimite 24 DRR (drahme) sancţionându-l totodată pe plutonier. Din cele 24 de piese, 23 au fost publicate de M.Moga. Este probabil că o parte din tezaur să se fi împrăştiat. Vasul în care se afla tezaurul nu a putut fi recuperat. Cea mai veche piesă a fost emisă la Roma în 169-158…, iar cea mai recentă, avându-l ca emitent pe Lucius…Cele 24 de monedele au o greutate totală de 89.45 g.
Numărul mare de monede descoperite în zona comunei Secusigiu şi pe Valea Mureşului, în general, confirmă tranzitul foarte de mare de sare care exista în această provincie a Imperiului Roman.
După ce Sarmizegetusa a devenit „metropolis” , sub împăratul Severus Alexander (222-235), salinele au fost considerate parte din patrimoniul imperial, iar pe culoarul navigabil Mureş-Tisa-Dunăre au fost înfiinţate posturi permanente de supraveghere („stationes”) sub comanda unor „beneficiarii consularis”. Aşa se explică numărul mare de tezaure monetare descoperite pe firul Mureşului, care în epoca romană reprezenta culoarul cel mai ieftin şi mai la îndemână pentru transportul sării.
Oraşul Apulum – vechiul Apulon dacic – a devenit cel mai important centru militar, administrativ şi economic al Daciei, aici instalându-se Legiunea a XIII-a Gemina şi guvernatorul Daciei.
Apulum (Alba Iulia) prezenta două avantaje strategice pentru romani: supraveghea regiunea auriferă şi deţinea portul de încărcare al sării. Legiunea a XIII-a Gemina asigura şi posturile de observaţie din avalul râului Mureş , aşezate la o distanţă de aproximativ 20-30 km unele de altele, încât să poată comunica între ele.
Aceste „stationes” vegheau ca transportul sării să se facă în condiţii de maximă siguranţă. Inscripţii ale Legiunii a XIII-a Gemina au fost descoperite atât la Bulci  cât şi la Cenad , dar şi în alte posturi de observaţie romane de pe malul Mureşului.
Inscripţiile descoperite la Alba Iulia, pe locul portului de sare (astăzi cartierul Partoş), indică existenţa a doi „conductores pascui et salinarum” şi a încă unui „conductor salinarum”.  Vămile percepeau o taxă de 2,50% din contravaloarea mărfii transportate, iar cămătarii din Apulum dădeau credite cu o dobândă de 1% pe lună. Cu alte cuvinte, „lupa capitolina” asigura pacea romană,  comuna Secusigiu fiind plasată pe acest drum al sării.Putem presupune că a existat şi aici cel puţin un punct de observaţie al Legiunii a XIII-a Gemina .
O mărturie în acest sens sunt descoperirile romane din hotarul comunei Secusigiu. La Sânpetru German, în punctul „Rechtberg” (sau hotarul Rech) s-a descoperit un topor de aramă cu braţele în cruce şi două morminte de inhumaţie sarmatice (secolele III-IV e.n.), precum şi şase monede lipite una de alta (Constantin I, Constans şi Constantius).
De asemenea, au mai fost descoperite, în locuri neprecizate, un denar de la Antonius Pius şi fragmente ceramice din secolele III-IV e.n.. În punctul „Satu Nou” s-a descoperit un denar din perioada lui Traian, iar lângă Canalul Aranca o monedă din secolul al IV-lea e.n. (Constantius II).
În localitatea Satu Mare s-au descoperit două monede de bronz din perioada lui Constantin cel Mare. La Munar s-a descoperit un ulcior de apă din perioada romană, înalt, de culoare albăstrui-cenuşie.
Perioada post-romană. Etnogeneza. Creştinarea
Dacia a fost printre ultimele provincii cucerite de romani. Din această cauză, colonizarea oficială a noii provincii a fost extrem de bine organizată, iar procesul romanizării s-a petrecut rapid şi eficient.  Dar romanizarea unui teritoriu atât de întins un ar fi reuşit aşa de uşor, dacă nu intervenea şi creştinismul aflat în plină expansiune, venit la noi pe fileră latină.
Cuvintele de origine latină, care dovedesc practicarea cultului creştin, păstrate şi astăzi în limba română sunt deosebit de numeroase: altar, ancoră, înger, biserică, botez, binecuvântare, cimitir, credinţă, cruce, creştin, coroană, câşlegi, cuminecătură, jurământ, păcat, păgân, pâine, porumbel, ulei, vin, Paşti, Crăciun, Rusalii, Florii, Sânziene etc.
La fel de numeroase sunt şi cuvintele care definesc meseriile practicate în primele secole creştine: aurar, argintar, cărbunar, cerar, coronar, dogar, fierar, fântânar, focar, frânar, lăptar, lânar, lemnar, măcelar, morar, olar, pâslar, plăcintar, plutar, răşinar, salinar, săndălar, săpunar, spătar, uleiar etc. În primul mileniu creştin, limba latină  a fost utilizată ca limbă de cult în tot spaţiul Banatului mureşan, descoperirile arheologice reprezentând o dovadă incontestabilă a prezenţei creştinismului în aceste teritorii.
La Lipova, de exemplu, au fost descoperite vase din bronz, în formă de peşte, în care se păstra uleiul sfinţit (ampulla), ornamentate pe o parte cu o cruce cu braţe egale, iar pe cealaltă cu un chrismon, deci rolul lor ca vas sacru, de cult, este mai mult decât evident. Orificiul pentru alimentare cu ulei este plasat pe spatele peştelui, între două aripioare perforate anume, pentru a permite suspendarea lui deasupra altarului, cu ajutorul unei sfori. Izvoarele scrise paleocreştine (Sedulius, Epist. XII; Sf. Ioan Gură de Aur, Hom. XIII) semnalează vase euharistice în formă de porumbel, iar în Viaţa Sfântului Vasile cel Mare este menţionat un porumbel de aur în care „…după ce a frânt pâinea în trei părţi, partea a treia a  depus-o într-un porumbel de aur pe care l-a suspendat deasupra altarului.”  Alte izvoare scrise menţionează episcopi sau papi care donează astfel de porumbei de uz euharistic, din aur sau din argint, diferitelor biserici.
După retragerea aureliană, când limba latină nu a mai fost limbă oficială de stat în Dacia, primele informaţii scrise despre Banat ne parvin din partea lui Priscus Panaites Retorul, învăţat care s-a născut la Panion, în sudul Traciei şi a trăit la Constantinopole. În anul 448 Priscus Panaites Retorul face parte din delegaţia trimisă de către împăratul bizantin Theodosius al II-lea la curtea regelui hunilor, Attila, iar fragmente din scrierile lui s-au păstrat în excerptele făcute de un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959)  Cronicarul Priscus, însoţind delegaţia bizantină, ajunge la
curtea lui Attila , unde stă la masă lângă un barbar care vorbea limba „auşonilor” şi pe care el, romanul, a înţeles-o. Evident, este vorba despre un grai latin sau cât se poate de apropiat de limba latină, de fapt proto-româna în formare. B.P. Haşdeu precizează că sufixul „oiu”, relatat în text, se rosteşte la bănăţeni şi la macedoromâni „oniu” (strigoi-strigoniu), derivând din sufixul latinesc „oneus”. Ca atare, preciza Haşdeu, vechiul cuvânt bănăţean „auşoniu” este de trei ori romanic: prin tulpina „avus” şi prin sufixele „us” şi „oniu” . În plus, „Ausonia” era o provincie antică în Italia, astfel că Priscus l-a denumit „auson” pe proto-românul pe care la întâlnit la curtea lui Attila din Banat. Conform informaţiilor lăsate de  Priscus, la curtea lui Attila se vorbeau trei limbi: cea a ausonilor, cea a hunilor şi limba goţilor.
După oficializarea creştinismului ca religie de stat de către împăratul Constantin cel Mare, preoţii şi episcopii misionari şi-au ţinut predicile şi au oficiat serviciul religios în limba celor care locuiau în teritoriul respectiv. Iniţial, creştinii nu au avut necropole separate şi nici nu şi-au îngropat morţii cu obiecte materiale distincte. Abia mai târziu apare vasul cu apă sau moneda pusă în mâna sau în gura defunctului, precum şi inscripţiile funerare.

În secolele V-VI încep să apară şi fibule sau catarame decorate cu cruci în mormintele din zona Banatului mureşan, cum s-au descoperit la Sânnicolau Mare. Una dintre cele  mai importante descoperiri arhologice are loc la Felnac, în imediata apropiere a comunei Secusigiu, de unde au fost scoase la lumină mai multe tipare pentru turnarea crucilor şi a altor podoabe, semn că în zonă existau ateliere destul de avansate pentru acea perioadă. Crucile turnate la Felnac au fost utilizate în tot arealul comunei Secusigiu.
Referitor la tezaurul de la Sânnicolau Mare, care a aparţinut probabil unei biserici episcopale din caganatul avar, specialiştii sunt de părere că piesele descoperite au fost lucrate în ateliere bizantine.  Pe unul din aceste  vase a fost inscripţionat în limba greacă textul: „Prin apă curată, Doamne, spre viaţă veşnică.”
Reputatul arheolog clujean Mircea Rusu susţinea că tezaurul descoperit la Sânnicolau Mare „a fost recuperat doar parţial, căci în afară de cele 23 de vase de aur şi cornul de suflat al unui comandant de cavalerie (cf. Mauricius, Strategicon, II, 16), au mai existat şi alte vase, precum şi o cruce masivă din aur pe care descoperitorul ar fi donat-o  mănăstirii Bezdin, la care se mai adaugă şi o ladă plină de monede de aur, despre care nu se ştie unde au ajuns. Cert este că acest tezaur de o valoare istorică inestimabilă, cuprindea şi vase euharistice care obişnuit intrau în patrimoniul liturgic al unei biserici episcopale, la care probabil a slujit şi episcopul Ursus , situată undeva în zonă. Ipoteza este confirmată şi de allte vestigii arheologice creştine descoperite în localităţi învecinate, cum ar fi inelul din aur decorat cu o cruce provenind dintr-un mormânt de la Sânnicolau Mare, vasul euharistic decorat cu cruce de la Periam, ori tiparele din plumb în formă de cruce de la Felnac, indicii care semnalează prezenţa creştinilor din Banatul mureşan în secolele VII-VIII.”
La Sânpetru German, în punctul numit „Magazin” a fost descoperit mormântul unui călăreţ avar, care fusese înhumat cu o monedă de aur. Vorbim despre o altă înfăţişare a practicilor creştine timpurii – păstrate până în zilele noastre – dar şi despre confirmarea existenţei unei episcopii creştine în această parte a Banatului mureşan.
Descoperirile de necropole şi aşezări de la Bulci, Lipova, Vladimirescu, Hodoş-Bodrog, Felnac, Munar, Satu Mare, Igriş sau Cenad indică o viaţă sedentară, bine organizată, a comunităţilor umane de pe valea Mureşului inferior la cumpăna primelor două milenii ale erei creştine. Cu toate că izvoarele documentare nu pomenesc despre data întemeierii acestuia,  „voievodatul bănăţean” este deja un termen consacrat în istoriografia contemporană, perioada de existenţă a acestuia fiind cuprinsă între secolele al IX-lea şi al XI-lea.

Both comments and pings are currently closed.