Cetăţi şi localităţi din hotarul comunei Secisigiu azi dispărute

Cetatea de la Munar
Informaţii despre această a doua cetate din Munar, construită în vecinătatea drumului, găsim în articolul publicat de secusigeanul Ghenadie Ilie, profesor şi fost prefect de Timiş.El descrie ceea ce în perioada interbelică se mai putea vedea din această fortificaţie, pare a fi fost un ring avar. Tradiţia orală a satului  o plasează în perioada de ocupaţie turcească.
„Cine străbate şoseaua: Beba-Veche-Arad, fără să vrea, între km.72-73, în stânga drumului, cum mergi spre Arad, privirea îi va fi atrasă de un şanţ, încă bine păstrat, cu o lărgime destul de apreciabilă, care-ţi spune că odinioară a apărat o cetate. De fapt acest şanţ merge paralel cu drumul pe o distanţă mică, începând cam din dreptul Km. 72, apoi se depărtează pe neobservate, formând un fel de arc şi se îndreaptă spre N.E. Observând mai aproape acest şanţ se poate vedea cum înconjura din două părţi, cetatea sau fortul ce a fost odinioară aicea. Topograficeşte această urmă de ruini se prezintă astfel:
Imediat ce ieşi din comuna Munar (în spre Arad) la o distanţă de câteva sute de metri, terenul se ridică formând o coastă. Această întăritură a fost situată deci, pe un fel de tăpşan, loc care putea domina prin poziţia lui, toate punctele din împrejurimi. În spre S, SE şi N.V. regiunea fiind mai joasă, se putea observa orice mişcare dela distanţe destul de mari şi mulţumită coborârii brusce a terenului nu mai era nevoie – în aceste părţi – de nici un şanţ de apărare. De fapt, astăzi în aceste părţi nici nu se poate observa urma acestuia. În partea de N.E. şi S.E. era apărată însă de şanţul care se vede atât de bine şi astăzi, iar acest şanţ în caz de atac, putea fi umplut cu apă din Aranca, care trece tocmai prin partea de N.E. a acestei fortăreţe. Locul fostului fort, este plantat astăzi cu viţă de vie în mare parte, iar restul e cultivat cu legume şi cereale, de către locuitorii comunei Sânpetru-German. Printre plantaţii se află un drum care duce în comuna Sânpetru-German. După forma inelară pe care o are, pare a fi un ring avar, dar după spusele bătrânilor ar fi un fel de cetate din timpul dominaţiei turcilor. Poarta ar fi fost în partea din spre N.V. tocmai în dreptul unde drumul care duce spre Sânpetru-German, cârmuieşte a doua oară. Această poartă a fost de fer („Poarta Neagră”) şi ar fi fost astupată în a 2 jumătate a secolului al XIX-lea din cauză că oamenii tentaţi de comorile, despre cari se spune că zac acolo, ar fi intrat înlăuntru şi nu s’au mai reîntors. Este curios cum a fost făcută această cetate, fiindcă a fost – după cum se spune şi după cum se poate observa – acoperită cu piatră. De sigur că va fi fost mai mult, vre-un mare deposit de arme, muniţiuni şi alimente, decât o cetate propriu zisă. Totuşi, forma ei inelară aminteşte ringurile avare.
Localităţi dispărute
Nu putem să vorbim despre istoria medievală a comunei Secusigiu fără să facem referire şi la trei localităţi, astăzi dispărute, dar care în primele veacuri ale mileniului trecut erau deseori amintite în documentele vremii ca fiind reprezentative pentru întreaga zonă a Mureşului bănăţean: Biserica Rotundă, Servus Dey şi Rohoncha. Toate aceste trei localităţi au aparţinut aceloraşi familii nobiliare, urmând împreună cu Magna Villa (Satu Mare), Munar, Sâmpetru-German şi Secusigiu un parcurs istoric comun.
Biserica Rotundă  („Kerekeghaz”, „Rotunda Ecclesia”)
Fie cu denumirea de „Kerekeghaz”, fie în forma latinizată de „Rotunda Ecclesia” (Biserica Rotundă), se ascunde un sat cu o existenţă întinsă până la sfârşitul veacului al XVI-lea, aşezat aproape de Mureş, la est de Pecica, dar pe malul stâng, între actualele localităţi Sânpetru German şi Felnac. Din punct de vedere administrativ, localitatea a aparţinut când comitatului Cenad, când comitatului Arad, în funcţie de apartenenţa şi opţiunea domnului de pământ. Atestările documentare cuprind anii 1330-1597 ca ani de existenţă certă a satului, după care acesta figurează până în anul 1723 ca pustă. Pe lângă cele două denumiri (Kerekeghaz  şi Rotunda Ecclesia), în anul 1558 localitatea Biserica Rotundă este amintită documentar cu numele de „Kerekin”, iar în anul 1723 apare în forma „Kerekik”. După numele localităţii, putem aprecia că vechimea acesteia este cu mult mai mare decât atestarea documentară din anul 1330. Întemeiem aserţiunea noastră pe faptul că bisericile „rotonde” aparţin stilului romanic şi sunt specifice secolelor XI-XII. Astfel de biserici mai întâlnim şi în Macedonia, la Ohrida, dar mai ales în spaţiul grecesc, toate fiind construite aproximativ în aceeaşi perioadă. Cercetări recente au scos la lumină şi alte biserici rotunde, cum este cazul celor de la Gurasada, Sânzieni, Orăştie, Ilidia şi Cluj-Mănăştur, toate construite în aceeaşi perioadă (secolele X-XIII).  Mai mult, prima atestare mai lămurită privind existenţa unei eparhii ortodoxe româneşti datează de la 1011, când Tibiscum (Timiş, azi Jupa) din Banat este numit cetate episcopală, dependentă de arhiepiscopia din Ohrida, Macedonia de astăzi. Cu alte cuvinte, această dependenţă ierarhică a bisericilor ortodoxe din Banatul mureşan de arhiepiscopia din Ohrida putea influenţa şi arhitectura bisericească, inclusiv construirea de „Rotunda Ecclesia”.  Cercetările arheologice efectuate în ultimii ani la Cenad au scos la lumină temeliile unei biserici rotunde, fapt precizat şi în planul cetăţii Cenad întocmit de către Luigi Fernando Marsigli (plan existent astăzi în biblioteca Universităţii din Bologna).  Prin urmare, localitatea Biserica Rotundă poate să fie mult anterioară actului de danie din 1330, mai ales dacă avem în vedere Legenda Sfântului Gerard, care ne povesteşte viaţa episcopului de origine italiană care a trăit la Cenad şi la Igriş – la o distanţă de 20-30 de kilometri de comuna Secusigiu şi de Biserica Rotundă: „În zilele acelea era în cetatea Morisena un principe cu numele Ahtum, puternic foarte… şi era mult slăvit pentru virtutea şi puterea lui…iar domnia a primit-o de la greci şi în sus-zisa cetate Morisena a înălţat o mănăstire… punându-i stareţ şi călugări greci, potrivit rânduielii şi datinii lor. Îi era supusă acestui om ţara de la râul Criş, până în părţile Transilvaniei şi până la Vidin şi Severin, pe care o cuprinsese toată sub stăpânirea lui.”  Creştinismul de factură bizantină, propriu acestei zone până la începutul secolului al XIII-lea, când prezenţa latinilor la Constantinopole – cu ocazia cruciadei  a IV-a, din anul 1204 – a condus la radicalizarea politicii papalităţii faţă de creştinătatea orientală,  construia astfel de biserici rotunde, de tip romanic. Aşa că toponimul de Rotunda Ecclesia, Kerekeghaz sau Biserica Rotundă putea intra în conştiinţa oamenilor, dând apoi numele aşezării. Tot din Legenda Mare despre Gerardo aflăm despre cum l-a chemat regele Ştefan cel Sfânt (1001-1038) pe călugărul Gerard din sihăstrie şi l-a însărcinat cu adunarea a zece călugări, cu care a venit în Banatul mureşan: „Aceştia zece erau preoţi, oameni învăţaţi, pa care comitele Chanadinus îi pusese în carul său şi-i duse în eparhia Cenadului… Veniră în cetatea Mureşană, unde erau călugări greci, care făceau slujba după rânduiala şi obiceiul lor. Iar episcopul, sfătuindu-se cu comitele Chanadin, mută pe acel stareţ grec cu monahii săi la Oroszlamos (Banatsko Arandjelovo). Şi dădu mănăstirea lor episcopului şi fraţilor ce erau cu el, care locuiră acolo până fu gata mănăstirea fericitului mucenic Gheorghe.”
Biserica Rotundă a aparţinut familiilor nobiliare Ahtum până la 1028 şi Cenad (Chanadinus), după această dată, la fel ca toate localităţile din Banatul mureşan.  Un document din anul 1177 atestă mănăstirile Hodoş-Bodrog şi Chelmac ca aparţinând capitlului din Arad , iar într-un alt document privitor la posesiunile capitlului arădean, din anul 1197,  sunt amintite podul şi moara mănăstirii Hodoş-Bodrog.  Cât priveşte siguranţa posesiunilor imobiliare din acea vreme, se pare că era una cât se poate de precară, deoarece la 2 aprilie 1223, dintr-o scrisoare a Papei Honoriu către regele Ungariei aflăm despre jelaniile călugărilor de la Igriş „că mulţi care se aflau în acele părţi nu fac nici o deosebire între ceea ce este sfinţit şi ceea ce este lumesc, nu se mulţumesc să trăiască fără cumpăt în bunurile acelora, ba le şi pradă ca nişte tâlhari şi încalcă adesea libertăţile şi scutirile…”
Continuare în următorul număr al ziarului!