Cetăţi şi localităţi din hotarul comunei Secisigiu azi dispărute (continuare din numărul precedent)

Servus Dey („Servusdey”, „Serfesd”, „Czyfora”, „Cherffesth”, „Cherfesd”, „Czerffresd”, „Chefersd”, „Cherpesd”, „Czifresd”)
Purtând un nume într-atât de neobişnuit în Banatul mureşan, localitatea medievală Servus Dey era aşezată în imediata apropiere a Mureşului, la sud de Felnac, dar în vecinătatea Bisericii Rotunde. Este atestată pentru prima dată în anul 1330, la 30 martie, când actul ne vorbeşte despre familia nobiliară Gara, care stăpâneşte posesiunile Choney (Certei), Bachy, Sarad şi Recachofew (Bobda) în comitatul Timiş, iar în comitatul Arad aceeaşi familie stăpânea Felnacul şi Swervusdey.    Caterva zile mai târziu, la 3 aprilie 1330, aceeaşi familie solicita despărţirea şi hotărnicirea acestor posesiuni, semn că până atunci făceau parte dintr-un domeniu nobiliar mai mare şi nu fuseseră individualizate din punct de vedere cadastral. Tot legat de activitatea capitlurilor vremii, fíe că vorbim despre cel din Cenad, sau despre cel din Arad, exista o destul de mare migrare a călugărilor ordinelor catolice dinspre mănăstirile din occidentul Europei, către cele din zona comitatelor Timiş, Cenad şi Arad. Prin urmare, utilizarea unor denumiri destul de ciudate pentru spaţiul Banatului mureşan, cum sunt cele amintite în actul din 30 martie 1330, poate fi pusă în sarcina scribului capitlului, provenit cel mai probabil din spaţiul anglo-saxon.
De la familia Gara, localitatea Servus Oey trece in proprietatea familiei Botos de Harapko. împărţit intre fiicele familiei Botos de Harapko după normele dreptului juridic feudal, localitatea reapare documentar, în astfel de condiţii, la 24 aprilie 1455 sub denumirea de Serfesd. După câţiva ani localitatea se pustieşte, cel mai probabil intr-unul dintre incursiunile otomane de pradă din anii 1474 şi 1476. La 16 ianuarie 1487 localitatea, pustie, este donată de regele Matei Con in familiei Jaksic. După încâ câţiva ani, localitatea se repopulează, astfel că la mijlocul secolului al XVI-lea este menţionată documentar de patru ori: 7 septembrie 1530, 21 decembrie 1535, 10 februarie 1536 şi 24 mai 1539.
Toate aceste menţionări au legătură exclusiv cu schimbările de proprietate survenite în interiorul marii familii nobiliare Jaksic. Defterul otoman înregistrează localitatea cu u număr de 3 porţi supuse dărilor, iar ultima menţiune documentară ne apare la 1663. când este donată de principii Transilvaniei unor credincioşi.
Rohonca („Jiohuncha”, „Ruhimcha”, „Rehunda”, „Gohuncha”. „Rohancha”, „Rahonczc”)
Atestată documentar între anii 1233 şi 1564, Rohonca este localizată de către istorici între Satu Mare şi Mureş, dar cu siguranţă pe malul râului, deoarece a cunoscutul decret al sării dat de regele Andrei al Il-lea în luna septembrie a anului 12$ se menţionează ..ecclesia Roancemis” cu patru mii de pietre de sare. asemene mănăstirilor din Bulei şi din Chelmac: „De asemenea voim şi îngăduim ca bisericile să-şi aducă în chip nestingherit sarea lor şi sarea să fie depusă la acele biserici sub pecetea slujbaşilor sării şi a prelaţilor bisericilor în care va fi depusă sarea… Iar preţurile sării sunt acestea: pentru fiecare timinus de sare de apă să se plătească bisericilor 8 mărci… iar pentru bolovanii de sare de apă datorăm bisericii din Igriş 26 de mărci pentru fiecare timinus, iar bisericii din Arad 25 pentru fiecare timinus. Iar pentru bolovanii de sare terestră vom da o marcă pentru 100 de pietre de sare, în cazul în care vor trebui să primească sarea lor la hotare. Iar bisericile vor reţine pentru folosul lor următoarele cantități: mănăstirea din Igriş trei timini, prepositul din Arad cu capitlul său două mii de pietre de sare… biserica din Bulci cinci mii, biserica din Eperjes trei mii, biserica din Bistria patru mii, biserica din Zadust o mie, biserica din Ysou o mie, biserica din Ronka (Rohoncha) patru mii, biserica din Canez (Kenez) două mii…”
Nu dispunem de date certe în ceea ce priveşte anul întemeierii bisericii din
Rohoncha, dar menţionarea ei în decretul regal de sare ne confirmă importanţa sa strategică în ceea ce priveşte transportul sării pe Mureş. Putem observa că toate mănăstirile din Banatul mureşan sunt aşezate exclusiv pe malul Mureşului. Bulei, Chelmac, Lipova, Arad, Bizere, Rohoncha, Cenad etc. Toate aceste mănăstiri aveau debarcader şi depozite de sare, fiind adevărate fortăreţe medievale, întărite tocmai pentru paza, vămuirea şi gestionarea transportului de sare pe Mureş. Sarea era monopol regal şi doar mănăstirile şi bisericile întărite erau încredinţate cu puteri în acest sens, conform decretului regal expus mai sus. Revenind la „ecclesia Roacensis”, invazia mongolă din anii 1241-1242 o distruge în totalitate. Încă o dovadă a faptului că vorbim despre o biserică întărită, care constituia un pericol pentru invadatorii mongoli. Această existenţă documentară efemeră (1233-1241) nu este de natură să ne confirme date din trecutul bisericii, dacă a fost construită de către călugării cistercieni de la Igriş sau dacă exista şi înainte, ca biserică ortodoxă (ca Hodoş-Bodrog, sau Bizere sau ca atâtea alte forturi sau castre dacice sau romane de pe firul Mureşului, distribuite în locuri strategice, tocmai pentru supravegherea transportului de sare.
Dacă biserica din Rohoncha îşi încheie existenţa cu marea invazie mongolă din 1241-1242, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu satul care se încropise în jurul bisericii şi despre care aflăm date în registrele de dijma papale din anii 1333, 1334 şi 1335, când localitatea este pomenită ca „Ruhuncha” şi „Rehunda” în anul 1355 aflăm că proprietarii îşi transmit posesiunea satului – împărţit în două „părţi”, semn că satul era destul de mare – din generaţie în generaţie, iar la 30 octombrie 1403, o parte din sat este donată de rege lui Ioan Antim Tapson, lucru întărit de capitlul din Cenad la 22 decembrie 1403. Cea de-a doua parte a satului aparţinea unei familii nobiliare din Seleuş. Un Toma din Seleuş participă la rivalităţile politice şi la luptele pentru coroana Ungariei din anul 1440 şi îşi pierde posesiunea asupra părţii din Rohonca pe care o avusese, posesiune care trece în sarcina lui Iancu de Hunedoara. Acelaşi Iancu de Hunedoara îşi întregeşte posesiunea şi cumpără de la familia lui Antim de Tapson şi cealaltă jumătate de sat, cum ne confirmă actul din 3 februarie 1454. Mai departe, Iancu de Hunedoara şi fiul său, Matei Corvin, dau în administrare domeniul Rohonca unor „familiares”. Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja nu ocoleşte localitatea Rohonca, după care aceasta trece sub administraţie otomană, ţinând, ca şi restul localităţilor din comuna Secusigiu, de nahia Felnacului.
Defterele otomane din 1557-1558 consemnează un număr de 7 capi de familie la Rohonca, care sunt supuşi dărilor către spahiu şi către sultan: Acsotko Bunici, Gyurcici Gvura, Kosici Dimitrie şi Stana, Lepici Gyura, Varga Stana şi Vargici Martin. Peste câţiva ani. în perioada 1561-1564, satul reintră sub administraţia nobiliară, dar încasatorii
nobiliari nu mai găsesc aici decât două case supuse sarcinilor iobăgeşti. După această dată, menţiunile documentare despre satul Rohoncha dispar.