Creștinii catolici sărbătoresc  pe 31 martie Sfintele Sărbători Pascale. Biserica Catolică din Sînpetru German s-a pregătit împreună cu toți credincioșii de această mare și sfântă sărbătoare a creștinătății!

Ştiind Isus că toate s-au  săvârşit, pentru ca Scriptura să se împlinească până la sfârşit, a spus: „Mi-e sete”… După ce a luat oţetul, Isus a spus: „Totul s-a împlinit”. Apoi, plecăndu-şi capul, şi-a dat duhul.
„Mi-e sete” este unul dintre strigătele auzite cel mai des de un misionar. Munciţi şi istoviţi de arşiţa soarelui, zeci de copii întind mâinile spre el şi-i spun „Mi-e sete!”. Iar lui îi răsună în urechi cuvintele Mântuitorului: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost însetat şi mi-aţi dat să beau…. Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,34-35.40).
Astăzi, aceste cuvinte străbat ţinutul misionar şi vin în inima noastră direct de pe buzele Celui Răstignit. Domnul suferă în această zi patima şi moartea sa şi vrea să-şi astâmpere setea cu inima noastră. Nu-i este sete de apă, ci de suflete, de oameni care să se apropie de sacramentul sfintei Spovezi şi de sfânta Împărtăşanie. M-am spovedit? Astâmpăr eu astăzi setea lui lsus? Ce faptă cred că pot să fac pentru a mă număra printre cei care potolesc setea unui suflet?
„Mi-e sete!” este strigătul ce a străbătut secolele şi a ajuns până la noi. Este strigătul ce nu va înceta niciodată să răsune atâta vreme cât vor exista copii ce mor de sete, oameni ce nu se bucură de libertate, suflete ce nu vor să se împace cu Dumnezeu. Strigătul de pe cruce va răsuna până în ziua în care evanghelia va cuprinde tot pământul şi fiecare suflet va proclama mărirea şi iubirea lui Dumnezeu.
„Mi-e sete” nu este un strigăt ce se aude doar în Vinerea Mare, ci unul care se aude în fiecare zi. Am eu bunăvoinţa să-mi deschid inima şi să potolesc setea copiilor şi setea lui lsus?
„Nu putem să stăm liniştiţi, gândindu-ne la milioanele de fraţi şi de surori (…) răscumpăraţi de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască iubirea lui Dumnezeu”, (fer. Ioan Paul al 11-lea)

Învierea Domnului (Paștele) Ioan 20,1-9

După ce a trecut sâmbăta, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomea au cumpărat mirodenii ca să îmbălsămeze trupul lui Isus. Îşi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli piatra de la intrarea în mormânt?”
„În prima zi a săptămânii”, trei dintre femeile care l-au cunoscut pe Isus merg la mormânt. Cu doar câteva ceasuri înainte trăiseră împreună cea mai dureroasă experienţă a vieţii lor. Isus, cel care le oferise nenumărate momente de bucurie şi de speranţă, fusese ucis. Trei femei, trei persoane poate sensibile, găsesc puterea să se întoarcă la locul durerii. Mormântul lui Isus era sigilat cu o piatră pe care trei persoane nu ar fi putut să o urnească din loc. Accesul lor la cel pe care doreau să-l găsească era blocat. Cine ar fi putut să le deschidă calea? Şi iată minunea: piatra era dată la o parte! Cine ne poate deschide şi nouă calea către Cel care ne poate oferi mântuirea? Oricât de mult ne-am strădui, de unii singuri nu vom reuşi niciodată.
Suntem chemaţi să mergem spre El, suntem chemaţi să-1 căutăm şi totodată să-1 rugăm să îndepărteze el însuşi orice obstacol ne-ar sta în calea mântuirii. Acest drum dureros pe care l-au parcurs femeile îl vom parcurge şi noi, mai devreme sau mai târziu. Important este să nu fim singuri, să ne ajutăm unii pe alţii, pentru ca împreună să ajungem acolo unde Dumnezeu ne aşteaptă. Poate vom avea şi noi bucuria de a auzi cuvintele îngerului: „Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul cel răstignit? A înviat. Nu este aici”.
Credem şi sperăm apoi că vom învia şi noi alături de el, că vom avea bucuria de a trăi în veşnicie alături de el.
„Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt”.

Atunci a alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”.
„Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo” – aşa se încheie Patima Domnului nostru Isus Cristos, pe care o citim in Vinerea Mare. Isus este aşezat în mormânt şi o piatră mare este rostogolită la intrare. Viaţa îşi reia cursul normal: pregătirea sărbătorilor pascale, mielul, azimele, respectarea odihnei, numărarea paşilor etc.
Trec zilele de sărbătoare şi Maria este liberă să meargă la mormânt, îl caută pe Isus acolo unde ştia că fusese pus ultima oară. Ciudat însă, piatra nu mai era acolo şi mormântul era gol. Merge să dea de ştire ucenicilor: „L-au luat… şi nu ştim unde l-au pus!”.
„L-au luat… şi nu ştim” – de multe ori ne obişnuim ca Dumnezeu să fie acolo unde l-am lăsat: în biserică, într-o icoană pe perete, în camera mamei care se roagă, la căpătâiul celui mic care doarme, în altă parte, dar mai puţin lângă noi. Ne-am obişnuit să-1 privim pe Isus, pe Dumnezeu, ca fiind îngropat, ca stând după o piatră – după uşa tabernacolului, a bisericii, după uşa casei în care se mai roagă cineva, mai puţin lângă noi, oriunde ne ducem, peste tot, pentru că el este viu şi plin de putere. Este constatarea tristă a unei realităţi ce ne înconjoară. Ne-am obişnuit să ne rugăm doar la nevoie şi fugitiv în biserică, dar nu ne mai rugăm dimineaţa şi seara acasă, înainte şi după masă, ca mulţumire şi recunoştinţă pentru tot ceea ce Domnul ne oferă. Isus rămâne în urmă, iar noi ne întoarcem la activităţile noastre zilnice. Legea lumii de astăzi îşi face simţită puterea şi asupra noastră: nu mai am timp, nu mai pot, nu mai „am voie” să mă rog, să vorbesc cu Dumnezeu! Cât de mult pot obişnuinţa şi normalitatea distruge entuziasmul şi trăirea autentică în om: Toţi fac aşal Eu nu pot fi altfel!
Ceea ce-mi place în textul sărbătorii de astăzi este neliniştea pe care o generează lipsa lui Isus. El nu mai este acolo. Sfânta Tereza de Avila spunea cu privire la liniştea spirituală: „Când vedeam că cineva trăia în perfectă linişte şi nu trebuia să lupte, starea aceasta mi-a fost întotdeauna suspectă. Potrivit experienţei mele, de altfel, în viaţa spirituală progresează numai aceia care se află în continuă luptă cu înclinaţiile rele existente în noi. Piatra trebuie rostogolită, nu este permis să ne strivim sub ea”.
Există o piatră mare care doreşte să strivească totul în calea sa. Această piatră este obişnuinţa, normalul, comoditatea. Marilor preoţi le era incomod, neobişnuit şi anormal să se întrebe cu privire la convertirea proprie, de aceea preferă să-1 ucidă pe Isus. Lui Pilat îi era comod, normal şi obişnuit să păstreze liniştea în regiunea pe care o guverna. Normalitatea, comoditatea şi obişnuinţa ucid în om dorinţa de perfecţiune, dorul de Dumnezeu.
Dar… Isus nu a fost dus la moarte pentru a i se pune o piatră deasupra, la fel cum noi nu suntem condamnaţi la a rămâne striviţi de obişnuinţa lumii actuale. Zorii acelei zile au adus o noutate extraordinară. Isus nu mai era în mormânt, acolo unde fusese pus, ci se declanşase puterea sa de a fi pretutindeni: lângă mormânt, întâlnindu-se cu femeile, vorbind cu Maria Magdalena, în cenacolul închis, pe drumul spre Emaus.
Isus care e Viaţa este viu. Ne oferă o viaţă nouă, deplină, inedită, care cuprinde trupul şi sufletul, intelectul şi sentimentele, privirea şi afectivitatea, timpul şi spaţiul. Isus va fi de-acum înainte peste tot, nu doar în Israel, ci şi în comunitatea noastră, în biserica şi familia noastră, în casa ta şi a mea. Nu-1 văd, dar cred!
Mormântul este gol, dar eu cred că el este viu, că mă însoţeşte în drumul vieţii. Acesta este darul Sărbătorilor Pascale: Moartea nu mai are nici o putere, cel rău nu mai poate birui asupra noastră, dacă vom trăi mereu împreună cu Cristos sau îl vom căuta cu nelinişte!
Cristos a înviat! – este vestea ce trebuie să ajungă până la marginile pământului. „Noi suntem martori ai acestui fapt”.
„Unii gândesc că mai întâi trebuie să dăm atenţie propriei noastre deveniri creştine. Eu cred însă că o lumină, ale cărei raze se răsfrânge doar asupra ei înseşi, ar trebui stinsă. Avem cu adevărat numai ceea ce dăm altora”.
(prelat Albert Holenstein)