Mănăstirea Bezdin
(continuare din numărul 43 al ziarului)
Icoana făcătoare de minuni
Cel mai de preţ odor  al mănăstirii Bezdin a fost Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, denumită „Născătoarea de Dumnezeu Vincana”, adusă  în 1740 de călugării refugiaţi de la mănăstirea Vinča.Ulterior  icoana a devenit cunoscută ca „Născătoarea de Dumnezeu de la Bezdin”.
Icoana aparţine tipului Vladimirska  şi este  originară din Rusia, fiind adusă în anul 1727  la Vinča, dintr-o mănăstire din Kiev, de către egumenul Pajsije,   înaintaşul stareţului Teodosije.
La Bezdin Icoana Făcătoare de Minuni a fost aşezată în biserică, pe tronul Maicii Domnului.
Cultul icoanei făcătoare de minuni s-a răspândit în secolul al XVIII-lea  prin mănăstirile şi bisericile din Banat, în regiunile vestice ale Mitropoliei de Karlovci, până la Veliko Gradište şi Gomirje.
În timp,  icoana Maicii Domnului din Bezdin a fost copiată de numeroşi pictori, printre care Ştefan Teneţchi şi Dimitrije Popović.
De asemenea, chipul Născătoarei de Dumnezeu din Bezdin a fost transpus pe două plăci litografice: una realizată în 1762 de vienezul Kristoph Winkler, la comanda episcopului de Timişoara Vikentije (Jovanović Vidak)  iar cea de a doua în anul 1779, la comanda timişoreanului Dimitrije Kirijani, de către un gravor nesemnat.
Icoana s-a păstrat la mănăstirea Bezdin până după Primul Război Mondial, când, în urma divizării Eparhiei de Timişoara în două părţi – una în Regatul României, cu sediul la Timişoara şi a doua în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu sediul la Kikinda – a fost mutată la Kikinda, unde era resedinţa permanentă a episcopului de Timişoara dr. Georgije (Letic).
Apoi, în anul 1932, a fost dusă la Vârseţ şi de atunci se păstrează în Palatul Episcopal de aici.
Clopotele mănăstirii
La începutul secolul al XIX-lea mănăstirea a avut  trei clopote, din care un clopot mic, adus în 1740 de la mănăstirea Vinča Acesta  avea greutatea de 29 kg şi o inscripţie ce amintea  de  originea sa: „Acest clopot este al mănăstirii Vinča, cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Cnezatul Serbiei”.
Azi pe clopot se află şi o a doua  inscripţie: „Turnat de Egartner Ignatz la Timişoara în 1841”
La începutul secolului s-au turnat din nou două clopote (de 269,5 kg şi de162 kg.), care probabil s-au  fisurat în timp, iar în 1820 a mai fost cumpărat un clopotul mare, nou, de 602,5 kg.
Viaţa mănăstirească. Avere, venituri, cheltuieli
Mănăstirea Bezdin a funcţionat şi  în perioada ocupaţiei turceşti, fiind subordonată  Patriarhiei Sârbe din Peć.
După 1718  o găsim  împotrivindu-se   încercărilor noii administraţii de a-i contesta dreptul de proprietate şi de a aşeza pe pământul mănăstirii colonisti germani.
Când  Erariului de Stat s-a proclamat proprietar exclusiv al întregului Banat, mănăstirea Bezdin, prin intermediul stareţului Timotej şi-a  argumentat dreptul său de proprietate asupra pământurilor dobândite anterior. Câştigand acest drept de proprietate, coloniştii germani vor fi mutaţi din  Munar iar hotarul mănăstirii va fi delimitat prin pietre de hotar cu inscripţii în limba latină şi sârbă.
O schimbare importantă în viaţa mănăstirii Bezdin a reprezentat-o venirea călugărilor de la mănăstirea Vinča, de lângă Belgrad, în anul 1737.  Plecare din Vinča are loc în timpul războiului austriaco-turc,  şi s-a datorat deselor incursiunii ale  turcilor. Călugării s-au refugiat mai întâi la Pančevo, de aici la Slankamen, şi apoi la Kanjiža. Apoi sub conducerea egumenului Teodosije Veselinović şi cu permisiunea vlădicăi de Timişoara Nikola Dimitrijević, au venit la mănăstirea Bezdin. Călugării din Vinča au adus cu ei tot ce au putut să ia din mănăstirea lor: candele, obiecte preoţeşti, de cult, prapori, veşminte, cărţi; o căruţă nouă, trei cai cu harnaşamente şi un cal de călărit cu şa cu tot, trei pistoale şi un clopot.  O valoare aparte au reprezentat-o uşile împărăteşti şi diaconeşti şi icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Prin venirea lor, toate acestea odoară şi bunuri au  devenit proprietatea mănăstirii Bezdin.
În anul 1740, călugării din Bezdin între care şi cei Vinča îl aveau ca stareţ al mănăstirii  pe arhimandritul Teodosije. Acesta s-a consacrat  pe de o parte renovării mănăstirii şi  pe de alta recuperării, de la administraţia timişoreană, a pământurilor mănăstirii, ce fuseseră abuziv luate de Erariu.
Conform documentelor păstrate, în anul 1775 în mănăstire trăiau 12 persoane: 1 arhimandrit,  1 egumen, 7 ieromonahi, 2 diaconi şi 1 călugăr. Alocaţia pentru îmbrăcăminte şi întreţinere la călugări a fost în perioada 1771-1774 de 4920 fl.,  sporul de acolaţie pentru arhimandrit şi egumen 100 fl., întreţinerea clădirilor şi servitorilor pe 1771-1774,  3432,20 fl. Sumele alocate pentru întreţinere fără raţiile de vin, oţet, rachiu,fasole, bob şi fructe au fost de 8452,29 fl iar cheltuielile externe în anul 1774 au fost de 7263,27.
La acea dată mănăstirea deţinea 326 iugăre bălţi, 517 iugăre eleşteie, 2797 iugăre teren agricol, 86 cai, 27 boi, 21 mânji,37 vaci, 31 viţei, 479 oi, 61 capre,183 porci,67 stupi  . Din terenul agricol 670 de iugăre era teren arabil,635 iugăre păşuni, 7 iugăre vii şi 640 iugăre pădure.
Venitul mănăstirii pe anul 1774  era format  din venitul agricol de 5800,25, din danii în bani 1059,34 şi danii în natură 375,26. Din acestea sume s-au plătit 212,13 ca amenzi eclesiastice, totalul rămas fiind de 7447, 38.
Până în anul 1772  jelerii de la Bezdin au dat dijma mănăstirii. Din 1773 dijma a fost încasată de guberniul din Timişoara pentru erariu.
În 1781, cu ocazia vânzării domeniilor camerale, monahii de la Bezdin au răscumpărat prediile  Munar si Bezdin cu 9.009 fl.
În anul 1792 în mănăstire erau 9 suflete cu stareţ cu tot. Mănăstirea avea la erariu o datorie de 6060 fl. pentru satul Munar pe care l-a cumpărat.
În anul 1848 Bezdinul a fost parţial distrus de armata lui Kossuth, care a folosit mănăstirea pentru necesităţi militare.
Economia mănăstirii a fost puternic  afectată de reforma agrară din anul 1921, când din întregul domeniu funciar, alcătuit din 2381 jugăre (1203 jugăre teren arabil, 15 jugăre grădini, 276 jugăre baltă, 17 jugăre vie, 68 jugăre păsune, 802 jugăre pădure) mănăstirii i-au fost lăsate doar 67 jugăre (30 jugăre teren arabil, 15 jugăre grădini, 17 jugăre vie şi 5 jugăre pădure).
După al doilea război mondial mănăstirea a supravieţuit cu greu. La reforma agrară din 1945 din fostele terenuri mănăstiri i-au fost lasate circa 10 ha de pământ.
În sfârşit, după moartea ultimilor monahi, Sergije (Jovanović) în 1957 şi Pantelejmon (Došen) în anul 1960, mănăstirea a fost trecută în administrarea preoţilor de mir.
În anul 1995, de praznicul „Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, Sava(Vuković), episcop de Šumadija  şi administrator al Eparhiei Timisoarei, a transformat mănăstirea Bezdin în mănăstire de maici. De atunci singura  vieţuitoare  permanentă  al acestui lăcaş este maica Anghelina.
Activităţi şcolare în mănăstire
Până în 1919 la mănăstire a funcţionat o şcoală confesională la care învăţau copii din Munar.
După preluarea şcolilor confesionale de către stat,  la Bezdin a funcţionat o Şcoală monahală care în perioada 1922-1923 a dat  Eparhiei  Timişoarei 16 călugări tineri.
Apoi, în  anul 1953  în această mănăstire a fost deschisă o Şcoală de Cantori, care anul următor s-a transformat în Seminar Teologic Sârb şi a fost mutat la Timişoara. În  prezent, la stăruinţele episcopului Budei, Lukijan (Pantelic), administrator al Timişoarei, în perioada vacanţei de vară  organizează la Bezdin,  în perioada vacanţei de vară,  tabere pentru elevii sârbi.