Ocupaţii tradiţionale

Agricultura
Ocupaţia de bază a fost, datorită pământurilor fertile, agricultura. Principalele culturi locale au fost grâul şi porumbul,alăruri de care, pe suprafeţe mai mici, au fost cultivate şi alte plante, iniţial lucrările s-au desfăşurat cu unelte şi tehnici tradiţionale ca din a doua jumătate a secolului XX să înceapă să apară şi unelte modeme.
In Secusigiu, tot în al doilea sau al treilea an, pământul era gunoiat cu gunoi de grajd, transportat pe ogor toamna târziu, iama sau primăvara devreme, cu căruţele sau cu săniile. Cei care nu aveau gunoi îl cumpărau de la alţii.
Iniţial, aratul s-a făcut  cu pluguri de lemn cu pană. Aceste pluguri au fost
înlocuite cu plugurile din fier, în care numai grinderiul şi mânerele mai erau din lemn. Plugurile de fier aveau 1, 2 şi 3 brazde, după numărul cailor pe care secusigenii îl aveau la ham.
După ce se ara, pământul era fărâmiţat cu ajutorul grapelor, care şi ele au evoluat în timp, de la grapele vechi, dreptunghiulare, cu colţi de lemn, la cele cu colţi de fier.
Grâul de toamnă era semănat prin octombrie. Primele semănători în zonă au apărut în perioada interbelică, însă au fost puţine, cei mai mulţi secusigeni semănând în continuare cu mâna. Sămânţa era pusă într-un sac, pe umărul stâng, şi de acolo era împrăştiată cu mâna dreaptă.
Odinioară, începutul semănatului a fost unul ritualizat. Când mergea la semănat, ţăranul trebuia să calce pe arătură cu piciorul drept, pentru a avea o recolta bogată.
După semănat, oamenii grăpau cu grapa din spini, care acoperea foarte bine sămânţa.
Vara când grâul era copt, el era tăiat manual, cu secera sau era cosit, cu coasa. Oamenii se sculau devreme şi lucrau până seara târziu. Legătorii adunau spicele cu secera, legau snopii şi îi aşezau în clăi. Apoi snopii erau căraţi acasă unde avea loc treieratul.
Treieratul s-a făcut iniţial cu cai, mânaţi în cerc peste mai multe straturi de snopi,
aşezaţi unii peste alţii. Apoi, au apărut batozele trase cu cai, cele acţionate de tractoare şi, din perioada interbelică, batozele cu motoare proprii.
An de an, pentru transportul snopilor în intravilan şi pentru treieratul în şură cu maşini cu abur sau benzină, proprietarii mici cereau aprobare de la Administraţia comunală. Pentru a evita incendiile, autorizaţia era condiţionată de asigurarea apei în jurul clăilor, de treieratul pe vreme bună, fără vânt, şi de interzicerea fumatului în timpul lucrului. De asemenea, obligaţiile gazdei la care se treiera, faţă de lucrători, erau foarte bine statornicite şi respectate de toţi în sat: „S-o treierat acasă cu batoza, bica îi zăceam noi la căzanu ăla mare şi avea dă la căzanu ăla până la batoză o curea mare,
lungă şi lată şi erau femei care scoteau pleava şi alţi bărbat… toţi erau cu serviciul lor,
alţii le băgau…şi gazda căşii tăt la zece saci le dădea un pic dă ţuică şi dimineaţa erau
unii mima care mâncau dejunu. fruştiucu cum zăceam noi, şi la amiază o mâncat toată
lumea, zupă dă găină, popricaş şi plăcintă acră4’0 sau care o fost mai înstărit tăia miel.
Până la mijlocul secolului XX, grâul treierat era vânturat cu vânturătoarea, apoi a început să fie ales cu selectoarele.
Faţă de grâu, porumbul era semănat primăvara, după ce se încălzea pământul. Semănatul s-a făcut mai întâi în spatele plugului, tot cu mâna, apoi printr-un tub prins de grinderiul plugului şi în cele din urmă cu maşina. Cei care semănau terenuri mici acopereau sămânţa cu sapa. Pe terenurile mari sămânţa era aruncată în spatele plugului, încât brazda următoare acoperea boabele din precedenta.
Porumbul, cartofii şi floarea soarelui erau săpate de trei ori şi apoi muşuroiate. Până la mijlocul secolului 19, ţăranii au folosit sape înguste, lucrate de fierarii locali, după care le-au înlocuit cu sape mai late din oţel presat, confecţionate în fabrici. în sfârşit după 1870 în Banat au apărut plugurile prăsitoare, formate din trei sape, aşezate în formă de triunghi, folosite la prima prăsire şi cele cu sapele în unghi, pentru a doua prăsire.
Toamna, după ce era cules, porumbul era adus cu căruţele acasă şi depozitat în cotărci.
Legumicultura
Toate familiile cultivă ,,verdeţuri” (morcovi, pătrunjel, păstârnac) cartofi, fasole, mazăre, ardei de diferite soiuri, roşii, varză în funcţie de consumul familiei pe parcursul unui an.
Pomicultura
A doua îndeletnicire tradiţională, deşi a asigurat doar nevoile gospodăriei a fost pomicultura. In locul numit „Livezi”” erau în trecut suprafeţe întinse cultivate cu pruni, pe lângă care s-au mai pus şi meri. cireşi, vişini, caişi, piersici, nuci, aluni. Cu vremea, oamenii au plantat pomi fructiferi şi în grădinile de lângă casă.
Atât la pruni cât şi la meri şi peri, întâlnim în Secusigiu mai multe soiuri. Oamenii folosesc şi azi denumirea populară: „prune grase”, „bistriţe”, „albe”, „negre”, „vânate”., „ringlote”.
La fel, merele, după timpul în care se coc, sunt cunoscute în Secusigiu ca „mere de Sânpetru” , mere de vară, „de Sântă Mărie”, de toamnă şi de iarnă.
Fructele se foloseau pentru consumul familiei. Din prune se făcea picmez (magiun), dunst (compot), sau se consumau uscate. Cele mai multe însă erau adunate în căzi, la fermentat, şi se făcea din ele rachiu.
Viticultura
În secolul al XIX-lea viţa de vie a ocupat o suprafaţă destul de însemnată în hotarul comunei. Plantaţiile de vii se întindeau şi în partea de hotar dinspre Sânpetru Mic („Totina”’), în locul numit „Ozmace”. Filoxera a distrus însă cea mai mare parte din aceste vii, încât, după război, viile au fost replantate cu alte soiuri, în pământurile de către Mureş, numite „Livezi”, în grădinile din vale şi din pustă. în perioada interbelică în localitate exista vie altoită, apoi diferite soiuri din „viţa bătrână’”, viţa americană şi otela.
Mai târziu, vii au fost plantate şi la „Drumul morii”” şi în grădinile de lângă casă. Alături de soiurile nobile („scadarcă”, „risling”) oamenii cultivau şi soiuri hibride („hotelă”, „basarabeană”).”
O parte din proprietarii de la „Drumul morii” au fost Galda, Bălan, Stoia, Ruian (Berineanţa), Păianu. Alexa Şepeţan (Florinca), Albotă, Laza, Işfa, Bărbosu (Şator), Constantin Şepeţan, I.Ciucur (Guţică), Făgean, Bută, Balint, Grămulea.
Unii şi-au construit în vii colne şi obişnuiau să locuiască acolo până toamna. Culesul viilor a fost un prilej de sărbătoare şi de întâlnire a neamurilor. Strugurii erau culeşi mai ales de femei şi copii. Bărbaţii storceau musiul. Munca se încheia cu o petrecere, care ţinea până noaptea târziu.
Secusigenii nu făceau negoţ cu struguri sau cu vin. Vinul se făcea pentru consum în familie.