Secusigiu
Hotarul satului avea o întendere
de 8363 iugăre cadastrale, din care 5825 iug. pământ arabil, 128 iug. grădini, 325 iug. fâneţe, 47 iug. vie, 3 iug. trestiş, şi 746 iug. intravilan. în perioada interbelică localitatea avea 3 izlazuri: Izlazul vechi, între Vârtoape, Grădinile din Vale şi Izvoare; izlazul Ghesime între Dombă, Grădinile din Vale şi Aranca şi Izlazul Nou, de la Dombă şi Ghesime până la digul Mureşului şi la hotarul comunei Satu Mare.

Vechile toponime ale satului
La Pod de Izvoare, Coiful Vânii(pârâul Begheiului), In Vale, Gealul Dombii, La Aranca, Zăbrane, Vârtoapă, Ghesime, La Dolină, Mortăreţ, Sălişte, Iraş, Niaroş, Pusta Spăiiei, La Zomoiniţă, La Regină. Parte din aceste toponime sunt trecute şi   în foile cadastrale: Gaiu Mare, Slatină, Ozmac, Selesciucă, Livezile Mari, Grădinile.

Vatra satului
In timp, satul s-a tot mutat, tradiţia locală vorbind de trei vetre. Prima vatra a fost în locul cunoscut ca Sub Secusigiu, în partea livezilor de odinioară, dinspre comuna Munar, pe unde a trecut cândva un braţ al Mureşului şi mai apoi pârâul Aranca. Aceeaşi tradiţie orală spune că oamenii locuiau în zamoiniţe, adică în bordeie semiîngropate, acoperite cu paie. In secolele XVI şi XVII în sat sunt consemnate câteva inundaţii,414 care au determinat mutarea vetrei satului în alt loc.
Aceasta a doua vatră a fost în locul numit Grădinile din Vale şi s-a întins de la Vârtoape şi Dealul Dombii până unde Aranca coteşte spre Mureş, la locul numit Colţul Vanii. In această vreme satul a fost unul împrăştiat, cu 207 case risipite. Totuşi localitatea a beneficiat, în vremea când s-a aflat în a doua sa vatră, de îndiguirile imperiale din anul 1752. Efectuate pe malul stâng al Mureşului, ele s-au întins de la Lipova până la Szeged, digul construit având 1,50-2 m.
A treia mutare, de la vale în deal, în actuala vatră, pare să fi fost determinată tot de inundaţii. Data acestei mutări este necunoscută. După unii ea ar fi avut loc în anul 1776, după alţii la 1800 iar după alţii în 1808.
Noua aşezare a fost una compactă, adunată, după un plan de sistematizare precis. Străzile, perpendiculare unele pe altele, au fost de la bun început largi. In centru aşezării a fost lăsat un spaţiu liber pentru piaţă, primărie şi biserică.
Vechea denumire a uliţelor, începând cu cea vecină cu calea ferată, a fost: Uliţa Jâlerilor, a doua a Buidoşonilor devenită ulterior a Şăbuleşttlor, a treia Uliţa Mare, a patra Uliţa Clipicionilor, a cincea Uliţa Domnească şi ultima Uliţa Scurtă.
Uliţa Jălerilor a fost adăugată la celelalte mai târziu şi pe ea au locuit slugile de pe domeniul grofului, care le-a dat, ca să se aşeze, fie o jumătate de loc de casă ( jumătate de plat) fie un plat întreg ( 800 stânjeni pătraţi).
Uliţa Domnească şi-a luat numele de la clădirea domenială (curia domenială) care se afla pe ea.
Uliţa Mare a fost uliţa pe care trecea drumul mare. Pe Uliţa Mare, în casa cu numărul 224/275, a funcţionat, din 1843, Primăria. Clădirea a fost prevăzută cu locuinţă pentru primar. Ulterior edificiul a fost mărit ajungând să cuprindă o cancelarie pentru notar, o cancelarie a funcţionarilor, sală de şedinţă, arhiva şi locuinţa notarului. în piaţa din faţa Primăriei s-au ţinut târgurile anuale de animale. Secusigenii au amenajat aici un parc care. după 1918, a primit numele de “Parcul Unirii”
In anii 1852 şi 1877 au fost două inundaţii mari ale Mureşului, care au produs mari distrugeri în hotarul satului, fară să afecteze nucleul de locuit.
În anul 1916, în Secusigiu s-a construit o alee pavată de la gară până în centrul comunei, care a avut, de o parte şi de alta, plantaţi nuci. In 1924, drumul de la piaţă până la gară a fost pietruit.
In 1940 primăria a continuat construirea aleii, ce venea de la gară, până la marginea de nord a localităţii.
In 1960 au fost pavate, pe o parte, şi celelalte străzi ale comunei iar aleea cu nuci a fost reparată.
Atât în localitate cât şi pe drumurile principale au existat şi există şi azi mai multe poduri din ciment. Pe lângă acestea, pe drumurile secundare dintre sate, au fost construite, tot în perioada interbelică, poduri de lemn, din palănci groase.
Munar
Comparativ cu celelalte,  Munarul a fost un sat mic, întemeiat pe pământurile mănăstirii Bezdin. In anul 1776,aici apăreau consemnate doar 42 de case. Tradiţia spune  că  mănăstirea  le-ar  fi  dat  ţăranilor, ce le lucrau pământul, locuri de casă şi astfel a apărut actuala vatră. Aşezarea a fost sistematizată după modelul austriac, având 3 străzi paralele cu drumul şi şase perpendiculare. Construcţiile importante ale satului se găsesc pe strada mare, care este de fapt drumul ce merge de la Arad la Periam.
La intrarea în cimitirul ortodox, în anul 2010, a fost ridicată o cruce mare de marmură pe postament de piatră,donată de familia Pistru. Pe cruce sunt montate două plăci.
Pe prima placă scrie: „Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi Sfânta învierea Ta o lăudăm şi o mărim” iar pe a doua: „Donată de familia Pistru Popa Eusebiu şi Gianina şi a fiicei Denisa.2010.In  partea  opusă  a cimitirului se găseşte o troiţă mare de lemn.
In acest cimitir ortodox au fost înmormântaţi învăţătorul sârb George Nedelcovici, mort în 1862, la 33 de ani, şi învăţătorul confesional român Atanasie Serca, mort în 1910, la 30 de ani. în sfârşit, în cimitirul catolic se găseşte o troiţă înaltă din lemn cu un Isus răstignit,aplicat pe ea.
Satu Mare
Satul Nagyfala
(Nacvala), cum îi spun sârbii, ar fi fost întemeiat, potrivit tradiţiei sârbeşti, în anul 1530, într-o zonă joasă, mlăştinoasă, numită Selişte, în apropi^e de malul stâng al Mureşului.
Alte surse consideră că sârbii s-ar fi aşezat în această vatră   încă  de   pe   timpul stăpânirii satului de către familia Jaksic (Iacşici), în anul 1464. De aici s-ar fi mutat, potrivit aceleiaşi tradiţii, în actuala vatră. Aceeaşi tradiţie spune că numele iniţial alpărţi ale satului, fiind paralele şi perpendiculare pe drumul ce duce de la Arad la Periam.In 1786 în sat trăiau 147 familii iar în 1828 sunt înregistrate 230 familii, nucleul de   locuire   cunoscând   o   continuă dezvoltare. La veche vatră a satului lucuită de sârbi, din a doua jumătate a secolului XIX-lea, se va adăuga o vatră nemţească, plasată aproape compact în vestul aşezării.
Sânpetru German
Cu toate că în zonă sunt semnalate arheologic urme importante de locuire din preistorie până în secolul XIII, actualul sat Sânpetru German este, după părerea arh.
Teodor Ghiorghiu , un produs al administraţiei austriece. Peste colonizarea germană modestă din 1724, s-a adăugat cea din 1764. Planul general al aşezării este unul unitar, chiar dacă el este anterior sistematizărilor aplicate satelor autohtone de austrieci
In  1726 în „satul nemţesc” nou
înfiinţat a fost construită o casă de rugăciune şi clădirea primăriei (vizavi de intrarea principală în biserică). Intre anii 1773-1774, pe locul fostei case de rugăciune ridicată actuala biserica romano-catolică cu hramul „Sf.Petru „.
Apoi, în perioada interbelică, în localitate a fost construită şi o biserică ortodoxă română, ceea ce indică prezenţa la această dată a unei comunităţi româneşti într-o  continuă creştere.
Satul are o structură omogenă, fiind de tip grupat, regulat, concentrat, cu reţea deformată. Modelul de origine, rectangular, a fost adaptat la geometria satului. Sistemul de parcelare a fost şi el unul omogen. In Sanpetru German, fiecare lot are grădină şi curte înspre stradă. Vechile denumiri ale străzilor au fost Straflfer strasse, Pecicaer strasse, Hauptgasse, Reitschulgasse, Grussgasse etc.
Localitatea a avut în extravilan, trei sălaşe: Jozseflal, care avea, în 1913, 282 locuitori, Nagytanya cu 46 de locuitori şi Uberland cu 43 de locuitori.
Casa tradiţională
Casa tradiţională a evoluat în timp atât ca material de construcţie cât şi ca aspect
şi mod de amenajare a spaţiului. Cele mai vechi case, din prima vatră a satului, se numeau zamoiniţe şi au fost case semiîngropate în pământ.Abia din secolul al XVIH-lea, după eliberarea zonei de către austrieci, oamenii au început să-şi construiască casele la suprafaţă. Multă vreme ele au fost exclusiv din pământ bătut şi cu acoperişul în două ape, din trestie.
Plan acestor case a fost elaborat la Viena iar indicaţia a fost, conform ordinelor imperiale, să fie aşezate perpendicular pe stradă, la marginea curţii.
Din 1900, alături de casele din pământ bătut sau din văiugă, care continuau să fie cele mai numeroase, au apărut şi primele case de cărămidă. Tot de la această data înregistrăm şi primele acoperişuri cu ţiglă solzi. Situaţia nu se va schimbă prea mult nici peste 10 ani. doar în Sânpetru German numărul caselor de cărămidă fiind mai mare.Faţada caselor bătrâneşti era cu două ferestre, destul de înguste, şi prezenta decoraţii în zidărie, atât la gurile de aerisire ale podului cât şi la ferestre. Sus pe fronton era trecut numele proprietarului sau iniţialele acestuia şi anul ridicării construcţiei sau anul renovării.
Interiorul casei tradiţionale
româneşti
„Soba mare”, de către stradă, a  fost mobilată în trecut cu două paturi, aşezate de-a lungul pereţilor, având între ele o masă cu scaune. Paturile erau clădite. Aveau dedesubt o dricală (saltea), umplută cu pănuşe de porumb sau paie de grâu, peste care se punea o poneavă, câte o dună şi o pernă.429 Peste acestea era aşezat un citim din lână iar deasupra mai multe rânduri de perne, cu broderii la capăt. Masa era şi ea acoperită fie cu un citim fie cu un masai. In cameră se mai găseau 1 sau 2 dulapuri cu haine, un garderob, un cuier, o oglindă de perete. In mijlocul camerei atârna o lampă de petrol cu abajur. Ferestrele erau  acoperite cu perdele mari, lucrate în casă, iar pereţii erau împodobiţi cu icoane şi fotografii de familie.
Soba mică
Soba Mică (camera de locuit), avea cam acelaşi mobilier dar mult mai modest ca aspect. Şi aici erau două paturi, lipite de perete, cu o masă între ele, însă în loc de scaune, pe lângă paturi erau două  laviţe. Paturi aveau fiecare o dricală (saltea) umplută cu fhmzc de porumb, o poneavă, o dună şi perini umplute cu pene de raţă sau gaşcă. Pe perete, în această „sobă mică” se găsea de obicei o poliţă, pe care erau depozitate farfuriile, lingurile, cuţitele.
Tinda
În tindă, încă şi în perioada interbelică, după apariţia spohertului, s-au mai păstrat vetrele de pământ, pe care, cu ajutorul săgeacului ( un obiect de fier cu trei picioare), se prepara mâncarea.
Până după primul război mondial în aceeaşi casă locuiau trei generaţii. Interiorul caselor sârbeşti, nemţeşti şi maghiare, din satele comunei Secusigiu au avut o evoluţie similară. Elementele care le diferenţiază şi azi de cele româneşti erau cele care implicit le marchează identitatea. Este vorba de anumite mobile (lăzile pictate ungureşti sau germane), de modelele şi culorile textilelor de interior (tricolorul sârbesc introdus în alesătura din război), de icoane(ortodoxesârbeşti sau catolice). Dincolo însă de tradiţional, trebuie să avem în vedere, la interioarele oamenilor înstăriţi, şi de influenţele urbane. Contactul cu oraşul, moda de aici, preferinţe oamenilor, în ceea ce priveşte interiorul casei.